Bătea un vânt de seară.
Se desprimăvăra.
Un călăreţ pe Drumul
mormintelor trecea.
Îngândurat feciorul
la pas mâna întâi,
apoi ca o furtună
trecea galop prin văi.
Se-nvolburau în urma-i
frunzare alburii,
ca un talaz sălbatec
al unei vijelii...
Şi s-a oprit deodată:
„Dar încotro? Ce drum
al lumii nesfârşite
să mai apuc de-acum?”
Şi sta la o răscruce,
pe gânduri. Şovăia...
râs auriu de fată
deodată auzea...
„De drumurile lumii
nici nu mai vreau să ştiu!”
și-a-ntors încet fugarul
spre râsul auriu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează