Coroana pe creștet în veci se-mpletește,
în ochii-ți, seninul cel mai împăcat;
zâmbetul în buze-ți vesel strălucește,
inima e-n chipu-ți cel nevinovat.
Decât alte nimfe cu fruntea mai naltă,
peste ele falnic, făr-a ști, privești.
Dulce ca blândețea, și blândețe altă
tu nu știi, copilă, că împărățești!
Sânul tău ușure și blând învelește
inima-ți, altarul d-un ceresc amor;
focul lui sub dânsul arde, colcăiește
unde, unde-l umflă suspinul în dor.
Ca luna de noapte, ca dânsa de lină,
frumoasă ca viața celui fericit,
veselă ca ziua de mai prea senină,
Edenul în pieptu-ți e însânuit!
Zâmbindă ca cerul, ca el trăsnitoare,
marea-cuviință îți dă al său glas;
pasul aurorei cei răcoritoare
e mai puțin mândru decât al tău pas.
Ea când se ivește, noaptea risipește;
și fața ta-n sânu-mi gemător, noptos,
revarsă lumină; nădejdea-mi zâmbește,
la inimă-mi vede soare luminos.
Model al virtutei! însăși fericirea!
Care părinți astfel te desăvârșesc?
Ochii lor cei tineri îi fură uimirea
ochilor mei umezi ce-n veci te privesc!
Ce rază de pace sânu-ți luminează,
fiică fericită? Ce e ast amor
care cu privirea-ți ca o altă rază
către cer din ochii-ți își ia al său zbor?
Să fii tu nădejdea? să fii tu credința?
Sau dragostea însăși vii să ne arăți?!
Vorba-ți însuflată ți-arată ființa,
fericit amestec astor zeități!
1836
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează