A fost cândva un „Cineva” -
un „Cineva” așa prostuț,
că-n nopțile cu lună plină se trudea
să scoată pe furiș luna din puț
cu ciutura...
Și totuși, acest „Cineva” -
deși „copilul nimănui” -
se socotea-n prostia sa
născut din zborul minții lui,
nu conceput
numai din lut,
cum l-învățase Biblia...
Și-nfuriat că Dumnezeu
nu-l modelase după chipul său -
ca pe Adam -
a strănutat
și s-a-narmat
cu-o bardă de oțel călit
cu care singur și-a cioplit
și palmele,
și tălpile,
și capul,
și ideile,
și inima,
și sufletul,
și gura,
și răsunetul
minciunii trâmbițată prin văzduh,
că „El” e frate bun cu „Sfântul Duh”...
Dar ce păcat... că-n ziua când pleda
că-n lume singur „El” e „Cineva”,
și jubila că-n veci n-are să fie
decât același strop de „apă vie” -
n-a fost decât un mare... „foc de paie”
pe care primul strop de ploaie
l-a stins, ca să nu mai rămână
nimic din „El”,
decât aceeași rece mână
de țărână -
în cimitirul „Pătrunjel!”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează