Iubite domnule Negruzzi,
Ma bucur foarte primind știrea că Eminescu este la Iași. Au trecut doi ani de zile de când i-am pierdut urma. Pe semne a fost și el dus cu expediția polară. Îți mărturisesc apoi că eu țin foarte tare la Eminescu, nu numai pentru că el m-a introdus în lumea în care petrec acuma, făcându-mă cunoscut cu d-voastre, dar și pentru altele. Felul gândirei sale mă seduce și nu mai puțin mă seduce forma în care se manifestă acest fel. Între altele sunt foarte preocupat de maestrul meu, - a nimănui limbă nu-mi place ca și a lui Eminescu. Îmi place precisitatea (!) lui Xenopol; îmi place ușurința lui Pantazi Ghica: Eminescu îmi pare însă precis ca și unul și ușor ca și celălalt. Xenopol este trecutul în limbă, Pantazi Ghica este prezentul și tocmai atât de extrem unul în trecut ca și celălalt în prezent: Eminescu este o combinare din amândoi, o combinare armonioasă a trecutului cu prezentul. Pentru Xenopol limba este muruiala cu care învălește păreții palatului zidit de cugetarea sa; Pantazi Ghica nu cugetă, ci încurcă flori cu furca si le aruncă în fața lumii; Eminescu gândește și formează deodată - pentru dânsul limba este marmura în care varsă chipul gândirilor sale alese.
Dar să cunoști pre Eminescu și vei afla un om de felul în care natura nu produce decât în momentele sale de preocupațiune. Parcă n-a știut ce face, când a făcut, și, părându-i rău mai apoi, începe a strica fapta sa. Eminescu este dintre acei puțini oameni care nu sunt meniți a viețui în societate, pentru că nu-și află semeni. Îndeobște el este nesuferit pentru că știe cine este el, știe cine sunt alții, nu-i pasă de o lume pe care trebe s-o desprețuiască și stă ca și o carte deschisă inaintea tuturora. Toate sufletele alese sunt nerezervate și tocmai pentru oamenii comuni lipsa de rezerve a unui suflet ales este nesuferită. Nu ne place să vedem că suntem mai proști decât alții, pentru aceea nu ne întovărășim bucuros cu cei mai cuminți decât noi. Cu atât mai prețioasă arătare este Eminescu pentru noi care nu suntem dintre oamenii cu desăvârșire comuni. Îi cercăm tocmai pentru comorile ce ni se desfășură în sufletul său. El este o literatură vie, galerie în care tot momentul se produc noi întrupări a gândirei frumoase. Îmi aduc aminte de Rousseau când exclama în confesiunile sale: „O! ce frumoase lumi s-au ivit și-au dispărut în sufletul meu”. Așa este și la Eminescu; și cel
puțin eu priveam bucuros această viață internă.
Iară pesimistul Eminescu n-afla mai bun loc decât în mijlocul d-voastre. Te rog spune-i sănătate și voie bună de la mine și-i spune că, de când nu ne-am văzut, am gândit foarte adeseori la fraza: „A fi ori a nu fi”!
Al d-tale devotat
Slavici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează