În fața casei în care conviețuiesc cu mine însumi
era o agitatie nemaipomenită.
Toata omenirea se adunase acolo
și vroia să treacă prin versurile mele.
Eu abia puteam stăvili valurile de oameni,
alergam de colo-colo, asudat tot,
și împărțeam bonuri de ordine.
Erau acolo și păduri, munți și răsărituri de lună:
auziseră că e vorba de poezii
și veniseră din obișnuință.
Ca să împac și oamenii, și natura,
eu îi alegeam pe cei mai voinici,
îi rugam să ia în brațe,
pe lânga bucuriile și necazurile lor,
un copac sau un munte,
și numai așa le faceam vânt
în câte o strofa.
Niște femei foarte frumoase
țineau de patru colțuri deșertul Gobi
și voiau să mi-l deie cadou.
Le-am mulțumit emoționat și l-am primit,
cu toate că mai fusesem îndrăgostit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează