O să zic pe drum de seară,
pe o strună de vioară,
o istorie şucară,
că-i cu boală rea, amară;
o istorie c-un crai
de la nunta cu alai,
şi de-ai da cât o să dai,
nu e una mai dihai!
Trist e cânticul, uitat,
de jale şi lăcrămat,
cu un fante de gagiu,
trist, şi vechi de nu-l mai ştiu.
Spune-l, inimă, de poci,
scoate-l tu, ca din găoci,
şi-l sloboade-ncet, subţire,
cânticul cu tristul mire!
Era zi de-sărbătoare,
liliacul tot în floare,
când pornise, grea, pe seară,
petrecania boiară.
Stau mândri ca doi păuni
mirii chipeşi, între nuni,
şi-i slujea frumos, pe tavă,
neagră, o ţigancă roabă;
Ochii şi-i rotea de smalţ,
către mirele înalt.
Ce-a mai fost, nu poci să ştiu;
ginerică, om candriu,
îi sorbea ca pe-o cafea,
ochii ei de catifea.
Şi între mireasa albă
şi ţiganca a cu salbă,
când au mers ca să se culce,
strâns-a ţâţa ei cea dulce.
Izmenită nunta toată;
a rămas mireasa fată
şi-a fugit păunul-mire
cu ţiganca de tingire.
Spune, inimă, de ştii,
leac ales pentru candrii;
spune leac nedovidit,
pentru boala de iubit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează