A bătut vântul... frunzele cad peste noi şi peste ziare.
Am plecat pe o alee fără bănci; trec singur pe lângă bazinuri de piatră părăsite, şi
de la sfâşitul parcului, privesc câmpia nesfârşită peste care se lasă corbii şi vântul
părăsirii.
Îmi amintesc de romane pasionale, în care eroii se împuşcă, sau se otrăvesc, se
spânzură, se aruncă în mare, sau înaintea trenului.
E trist. Frunzişul e galben şi sunt şi frunze roşii ca pete de sânge; dacă vrei să
rămâi pe gânduri, pe aceste alei de toamnă, e prea mult mister şi nu e nimeni să râdă, sau
să te plângă.
Numai poeţii redau în câteva strofe, aceste stări de melancolie, şi numai ei ne
amintesc de tăceri şi singurătăţi...
În drum, spre oraş, m-am gândit la descrieri care sfârşesc cu speranţe de viitor. La
colţul unei străzi aşteptau mai mulţi un tramvai; pe bulevarde mari, vântul duce repede
praful şi frunzele, până departe...
E toamnă... cu tramvaiul am ajuns la celălalt capăt al oraşului; pe aici sunt
cazărmi şi fabrici.
Am rătăcit şi pe aceste străzi, ca prin marginile unui oraş de provincie; pe
maidanele goale se lăsau corbii, iar zarea era închisă şi rece. Pe o stradă din acele locuri,
am intrat în grădina unui restaurant, unde am stat mai mult pentru un vin nou care era şi
bun, pe când un gramofon cânta într-o cameră a acelui local.
Un tânăr elegant, cu floare la reverul hainei, un fel de nebun distractiv,
sprijinindu-se în baston, privea la consumatori cu mişcări leneşe din corp.
Întru târziu i se făcu semn să ia loc la o masă. Acest nebun mânca şi cânta după
gramofon, şi din când în când, se ducea la masa ofiţerilor pentru a se recomanda, ceea ce
făcea o plăcere deosebită doamnelor... Gramofonul cânta, când ca o fanfară, când cântece
populare din voce; era totuşi linişte, izolare, iar vinul dădea visări că sunt şi mai singur...
Spre seară, am luat în oraş, câteva cafele într-un local plin de lume, printre care se
distingeau câţiva poeţi, câţiva artişti, – vor apărea desigur în toamna aceasta, câteva
reviste literare cu scriitori de talent cu o notă nouă în poeme mici, sau cine ştie în ce fel...
Plouă încet; cafeneaua e şi mai plină, şi, când se face tăcere, se aude cum cade
ploaia încet, care predispune la somn… Noapte.
Pe asfaltul ud, se răsfrâng luminile felinarelor, şi trec umbre de trăsuri şi de
oameni... pare o carte cu îngeri, demoni, stele, suflet şi alte vedenii...
Câte întâlniri mai ieftine, sau scumpe, rămân în urmă, şi câte grădini plouate, cu
parfum de toamnă, până spre casă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează