Existenţă, tu, care-mi dai numai iluzia
că mă repet căzând cu tâmpla peste plite
încinse până la alb când toamna
aleargă cu ochii scoşi din orbite.
Frig nu-mi e decât la cuvinte,
trupul l-aş fi vrut un chivot
lăsat în păstrare de mai dinainte
de alţii cu înfăţişarea lui cu tot.
El nu e nici măcar aşa,
ci ca un câine zădărât să latre
îşi zbate sinele în sine,
în lucruri pân`la jumătate.
Şi în cuvinte pân` la sfert
şi-n necuvinte nici atâta,
dar iert, n-am încotro, deci iert
viaţa mea în lucruri, sluta.
Şi dat mă dau şi nimeni nu-i
ca să mă ia în gheara lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează