Acesta-i un cântec pe care de mult
am vrut să vi-l cânt dumneavostră.
natura-l repetă cu aspru tumult.
Acesta-i un cântec pe care-l ascult
cu nasul lipit de fereastră.
Ca vechiul ceasornic cu muzică, port
cântare latentă în mine.
Se pune-n mișcare un tainic resort
și-mi cântă romanța trecutului mort
în freamăte lungi de suspine.
Cu crengile ude și fără veșmânt
salcâmii la poartă se-ndoaie.
Pe stradă se plimbă iernaticul vânt
și fluieră-n tactul aceluiași cânt
și plànge cu lacrimi de ploaie.
În casă tac toate. Un singur covor
atacă, pe nas, uvertura.
Și cărțile toate-l urmează în cor,
începe să cânte întregul decor,
ceasornicul bate măsura.
Și-acuma-i un cântec adânc, ne-ntrerupt:
dulapul cu-o aripă frântă,
și patul, și soba, și scaunul rupt,
și vechile cadre cu flori dedesubt
se uită la mine și cântă.
Ca undele mării izbite de dig
pereții-mprejur fredonează…
și numai o muscă surprinsă de frig
pe masă, alături de-un rest de covrig,
cu labele-n sus, hibernează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează