Domnului Nicolae Ceauşescu
Palatul Regal, Bucureşti
Bucureşti, februarie 1977
Domnule Ceauşescu,
Mă adresez Domniei Voastre în disperare de cauză. Sunteţi ultima speranţă a mea. Iată motivul:
De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta ‘77” nu mai am linişte - sânt convins: nici Dumneavoastră. Iată - mi-am zis, în sfârşit, glasul raţiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de ţară, devotaţi socialismului cer, nu răsturnarea guvernului (cum pretind răuvoitorii), ci aplicarea legilor existente, atât a celor interne, cât şi a convenţiilor internaţionale semnate, deci acceptate de către guvernul lor. Şi, din moment ce atâţia oameni şi-au pus semnătura pe această cerere, înseamnă, logic, că nu au ceea ce cer - altfel n-ar cere. Şi de ce nu au - ceea ce cer? Răspunsul este simplu: pentru că Cehoslovacia nu este o ţară liberă, nu este independentă, Cehoslovacia a fost ocupată de trupe străine care au impus ocupaţilor o politică străină. Cetăţenii nu se bucură de drepturile înscrise în Constituţia ţării lor - ca să nu mai vorbim despre cele cuprinse în Charta Drepturilor Omului sau în Actul Final al Conferinţei de la Helsinki.
Că doleanţele semnatarilor „Chartei ‘77” au fost determinate de cauze reale, serioase - şi ce poate fi mai real, mai serios decât omul? - o dovedeşte componenţa grupului care a iniţiat această acţiune: nici picior de capitalist, nici urmă de mare-proprietar, nici de membru al vreunui partid fascist - nu: cei care au redactat „Charta ‘77” se declară socialişti, unii sunt activişti de frunte, ba chiar membri ai guvernului comunist al lui Smrkovski, oameni care au vrut şi vor pentru ţara lor o orânduire dreaptă, democratică.
Domnule Ceauşescu,
De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta ‘77”, mă străduiesc să-mi conving cunoscuţii să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a slovacilor. Dar fără succes. Unii au refuzat, net, recunoscînd cinstit că asta - adică solidarizarea - cade sub articolul cutare al Codului Penal; alţii nu cunoşteau articolul pe dinafară, dar cunoşteau, pe dinăuntru, Securitatea; alţii, ceva mai curajoşi, s-au declarat gata să semneze o scrisoare de solidaritate, dar indescifrabil; în fine, alţii mi-au propus să mai aşteptăm niţel, să vedem rezultatul - la-pauză: dacă acţiunea chartiştilor reuşeşte, atunci poate ne pică şi nouă, românilor, ceva din cuceririle cehilor, dacă nu, atâta pagubă, rămânem fără cuceriri, dar şi fără consecinţele pe care cehii le vor trage.
Vă rog să mă credeţi că atitudinea concetăţenilor noştri m-a mâhnit profund: toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile ce li se cuvin, până şi ruşii (care ştim noi cine sunt ei…) strigă în gura mare că ei nu sunt liberi, că drepturile lor sunt călcate în picioare. Numai noi, românii tăcem. Şi aşteptăm. Să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea ce vor câştiga - în ciuda Securităţii.
Un cunoscut, un Escu pur-sânge m-a jignit de moarte - şi nu doar pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice:
- Domnule, dumneata te agiţi într-un anume fel şi vrei să faci anumite chestii care nu sunt specifice românului - deci nu eşti român!
- Cum aşa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevărat, bunicul dinspre tată era macedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am şi ceva sânge polonez de la bunica dinspre tată - dar ce contează sângele - care-apă-nu-se-face? Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România (judeţul Orhei), pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mama îl chema Popescu şi pentru că (iar cu asta i-am închis gura!), pentru că închisorile mi le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite!
- Bine, bine, să zicem că eşti român, a cedat Escu. Dar te comporţi ca un neromân!
Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz:
- Daaa? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e ne-român? Ba e foarte român şi cu toate acestea, în 15 august 1968 s-a dus la Praga, să-l asigure pe Dubcek de solidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condamnat, de la balcon, cu vehemenţă invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare ruşine şi că să nu se mai repete chestia asta, că-i de rău!
Uite-aşa i-am zis. La care Escu:
- N-ai decât să-i ceri lui Ceauşescu ce-mi ceri mie: semnătura pe scrisoarea de solidaritate cu cehii aşa mi-a zis.
Domnule Ceauşescu,
Înţeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lângă a unui simplu cetăţean - şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar dacă se va întâmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai, 50; măcar 10. Dar de unde atâţia?
V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături...
Există însă o soluţie: solidarizarea individuală - eu am şi expediat o scrisoare cu semnătura mea autografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi - la urma urmei şi pentru noi, românii...
Cu totul, dar cu totul alta va fi situaţia dacă Domnia Voastră ar trimite o asemenea scrisoare, o declaraţie de susţinere a „Chartei ‘77”. Sânt ferm convins: milioane de români vă vor urma exemplul şi se vor solidariza şi ei cu cehii şi slovacii.
Făcînd acest lucru veţi arăta că sânteţi consecvent cu declaraţiile făcute în 1968, veţi dovedi că, într-adevăr, luptaţi pentru socialism, pentru democraţie, pentru omenie. Asta, în primul rând.
În al doilea, România se va putea prezenta la Conferinţa de la Belgrad cu fruntea sus. Cu speranţă,
Paul Goma”
(Via Flori Bălănescu - apărută în Scrisuri, vol. I, 1971-1989, Curtea Veche)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează