Grasul şi slabul - Povestire de A. P. Cehov

Doi prieteni se întâlniră la o staţie a liniei de cale ferată Nikolaevskaia. Unul era rotofei, celălalt - slab. Cel gras tocmai luase masa la restaurantul gării şi buzele, încă unsuroase, îi luceau ca nişte vişine coapte. Mirosea a vin de Xeres şi a Fleurs d’oranger. Slabul abia coborâse din vagon şi era încărcat cu geamantane, boccele şi cutii de carton. Mirosea a şuncă şi a zaţ de cafea. În spatele lui venea nevastă-sa, o femeie firavă, cu bărbia ascuţită, şi fiul său, elev de liceu, un băiat înalt, cu o pleoapă puţin lăsată pe un ochi.
- Porfiri! Strigă rotofeiul zărindu-l pe cel slab. Tu eşti? Dragul meu! Nu te-am văzut de un car de ani!

- Doamne! Se minună acesta. Mişa! Prietenul meu din copilărie! Ce cauţi aici?
Prietenii se îmbrăţişară şi se măsurară unul pe altul cu ochii umezi. Amândoi erau miraţi, încântați.
- Dragul meu! Începu cel slab după ce se mai îmbrăţişară o dată. Nu mă aşteptam deloc! Ce surpriză! Ia să te văd mai bine! Ai rămas tot aşa de frumos cum erai, tot atât de îngrijit şi de fercheş. Doamne, Dumnezeule! Ei, cum o duci? Eşti bogat? Eşti însurat? Eu, precum vezi, m-am însurat… Asta-i nevastă-mea, Luiza, născută Wanzenbach… e luterană… Iar ăsta e fiul meu, Nafanail, elev în clasa a treia. Nafanea, domnul e prietenul meu din copilărie! Am fost colegi de liceu!
Nafanail stătu o clipă pe gânduri, apoi îşi scoase şapca.
- Am fost colegi de liceu! Repetă slabul. Îţi aduci aminte, Mişa, cum ne porecliseră băieţii? Pe tine, Erostat, fiindcă arseseşi cu ţigara o carte a liceului, iar pe mine Efialte, fiindcă îmi plăcea să torn… ha ha-ha! Păcatele tinereţii…! Nu te teme, Nafanea! Vino mai aproape… Şi asta e nevastă-mea, născută Wanzenbach… luterană…
După o clipă de gândire, Nafanail se ascunse după tatăl său.
- Ei, dar tu cum o duci, dragul meu prieten? întrebă rotofeiul, privindu-şi încântat fostul coleg. Ai o slujbă undeva? Ai un post bun?
- Da, dragul meu, am o slujbă. Sunt de doi ani asesor de colegiu, am şi ordinul Stanislav. Leafa e cam mică… dar ce să-i faci! Nevastă-mea dă lecţii de muzică, eu fac în orele libere tabachere de lemn. Tabachere foarte bune! Le vând cu o rublă bucata. Dacă cineva ia zece bucăţi sau mai multe, îi fac reducere. Ne descurcăm, de bine, de rău. Am lucrat înainte la un minister, şi acum sunt mutat aici, ca şef de birou… am să fac serviciul aici. Dar tu? Nu cumva ai şi ajuns consilier de stat? Ai?
- Nu, dragul meu, caută ceva mai sus, răspunse grasul. Sunt consilier intim… sunt şi decorat. Am două stele.
Slabul păli deodată şi încremeni, apoi faţa i se lăţi într-un zâmbet până la urechi. Ai fi zis că toate trăsăturile începuseră să i se topească. Trupul i se sfriji, se gârbovi şi parcă i se făcu şi mai puţintel… geamantanele, boccelele şi cutiile de carton se sfrijiră, se zbârciră şi ele… Bărbia lungă a nevestei sale se lungi şi mai mult; Nafanail luă poziţia de drepţi şi îşi încheie toţi nasturii tunicii…
- Eu, Excelenţă… sunt încântat! Un coleg de şcoală, ca să zic aşa, să ajungă la o situaţie atât de înaltă! Hi-hi-hi!
- Ia lasă prostiile! Se încruntă grasul. Ce înseamnă tonul ăsta? Suntem doar prieteni din copilărie, ce rost are respectul ăsta faţă de grad?
- Vai de mine… Se poate?…, continuă să râdă stânjenit slabul, împuţinându-se şi mai mult. Atenţia binevoitoare a Excelenţei Voastre… e ca un fel de vlagă dătătoare de viaţă… Excelenţă, acesta e fiul meu, Nafanail… Soţia mea, Luiza, e luterană întru câtva…
Grasul voi să spună ceva, dar faţa celui slab căpătă o expresie atât de servilă şi respectuoasă, încât consilierului intim i se făcu silă. Întoarse capul într-o parte şi îi întinse slabului mâna de rămas-bun.
Slabul îi strânse respectuos trei degete şi, frângându-şi trupul într-o plecăciune adâncă, râse subţire, ca un chinez: „Hi-hi-hi“. Nevastă-sa zâmbi şi ea. Nafanail făcu o temenea şi scăpă şapca din mână. Tustrei erau extrem de impresionaţi şi măguliţi.

1884