În 1886, Veronica Micle intervenea pe lângă Titu Maiorescu solicitându-i facilitarea unei audiențe la regină, prin domnișoara Livia:
„Stimabilul meu Domn,
Permiteți-mi acuma să vă rog prin scrisoare, fără a Vă mai deranja cu venirea mea la D-Voastră. Este oare timpul oportun acuma, ca Valeria să ceară o audiență la Maiestatea Sa Regina?
Ați avut estrema amabilitate de a-mi permite să vă reamintesc aceasta, lucru ce îmi permit să fac, rugându-Vă tot odată a-mi da concursul D-Voastră, căci în Canto e absolut cu neputință a face ceva aci și copila mea e desnădăjduită.
În cazul, când ar fi posibil ca Valeria să poată obține o audiență prin Domnișoara Livia dați-mi voie să vă rog a-mi comunica aceasta.
Cu distinsă stimă și înaltă considerație,
Veronica Micle
20 Martie 1886 București
Strada Victoriei 73.”
Valeria, fiica mai mare a Veronicăi și a lui Ștefan Micle, avea la acea dată 20 de ani.
Maiorescu îi cunoștea, negreșit, debutul, în 1885, în „Convorbiri literare”, nr. 12, în care numele ei, cu poezia „La șezătoare”, apărea alături de I.L. Caragiale, Veronica Micle, Dimitrie G. Iamandi.
Dar mai cu seamă, Maiorescu îi aprecia calitățile vocale. În „Însemnări zilnice”, el nota:
„1884, Sâmbăta 7/19 Ianuarie mâncat la prânz la Emilia, Valeria Micle, de 17 ani, mi-a cântat foarte frumos din gură” (Vol. II [1881-1886], București, p. 223).
Și în altă parte: „Valeria Micle, în Ianuarie 1884 de 17 ani 3, foarte simpatica voce, viitoare cântăreață de operă” (p. XXVI).
Valeria Micle - scrie, în „Istoria unei comori ascunse”, text care prefațează volumul „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, Cristina Zatifopol-Illias - „moștenise vocea de mezzo-soprană a mamei sale, Veronica, și (...) a avut o frumoasă carieră muzicală, cântând cu succes atât în țară, cât și în străinătatea sub numele de scenă Valérie Nilda” (Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, București 2000, p. 8).
Într-o scrisoare adresată fiicei Valeriei Micle, Graziella Nanu-Grigorcea, datată 29 februarie 1929, Hélène Winkler-Zarifopol scria despre Valeria:
„Ea a fost un mare suflet pe care nimeni nu-l va putea înlocui în casa ei, pe domeniile ei unde toți erau siguri că vor găsi un sprijin și un sfat. Ce multe lucruri a creat prin energia și prin munca ei! Când mă gândesc la ea, evoc pe una din acele zâne bune care știau să transforme totul în jurul lor și să facă pe toată lumea fericită” (Dulcea mea Doamnă..., p. 9).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează