Te uită, frunza pică irosită
și vântul geme prohodind departe!
Puțină vreme încă ne desparte
de iarna tristă, prea curând sosită!...
Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
pădurea noastră tace părăsită:
eu singur cânt cu voce obosită
și trec prin încăperile-i deșarte...
S-au dus privighetorile măiestre;
pustiu e cuibul blândei turturele...
ah, unde-i șuierul mierliței sure!
Pierdut din stolul mândrei lor orchestre,
ce trist răsună cânturile mele
în liniștea adâncă din pădure...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează