Cunoști pe călătorul străin ce rătăcește
lăsat de-ai săi pieirii, pe căi necunoscute?...
paragini fără țărmuri se-ntind pustii și mute,
și-adâncurile zării se tot îndepărtează,
plutind ca niște ape în arșița de-amiază.
El s-a răznit din ceată, și-a alergat spre ele
ca să-și potoale setea ce-i mistuia plămânii.
Zadarnic stăruiră în preajma lui bătrânii:
n-a vrut să țină seama de vorba-le-nțeleaptă
că nu-i decât părere, și moarte-n zări l-așteaptă...
Târziu își vede-acuma nebuna rătăcire:
puterea nu-l mai iartă s-ajungă pe tovarăși
și n-o să mai se-ntoarcă pe veci de veci în țară-și:
văzduhurile-albastru surâd nepăsătoare,
jucând voios deasupra drumețului ce moare...
Cunoști pe călătorul străin ce rătăcește!...
dorind să cucerească mirajul tău, Apollo,
câți visători nu fură ademeniți departe
de blestemata apă a morților, și-acolo
ca el căzură pradă iluziei deșarte!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează