Purtai o rochie verde în seara de-atunci,
cu luciu stins, ca faţa fântânilor adânci.
Îşi revărsase luna lumina ei de ceară,
pe umerii tăi, negri rămaşi de peste vară,
Pe fruntea care, parcă de toate se uimea
pe gura - prea aproape o clipă de a mea.
Pădurea, mi se pare, avea o melodie,
străină pentru mine, necunoscută ţie...
Când surâdeai, surâsul era de amintiri.
Aveai mişcări domoale şi degete subţiri
Şi-aveam să-ţi pun o mie de mii de întrebări,
cum, poate, numai veşnic neliniştitei mări.
Acele vorbe, toate, rămas-au de prisos,
ca frunza ce-o aşterne octombrie pe jos.
Se auzea cum vine agale către noi,
tăcerea - ca o vulpe prin galbenele foi.
Tăceam. Tăceai. Şi luna bătea prin ramuri lungi,
pe umerii tăi negri, în seara de atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează