Sunt nopţi atât de lungi... cu neputinţă
mi-ar fi să mă cufund până la capăt,
ceva ca un năvod mă trage-afară
și mă aruncă treaz în întuneric
doar cei ce dorm acum nu mai sunt singuri,
căci bezna pentru ei pare tărâmul
pe care-l lasă-n urmă, când se-avântă
pe plutele din somn spre lumi uitate.
Acolo îi aşteaptă să se-ntoarcă
surori neîntâlnite niciodată
în albele pătrate ale zilei;
umbrele lor iubite-i împresoară
și când păşesc pe val au mii de feţe.
Ce greu le e apoi să se desprindă
din braţele familiei nevăzute,
când şovăie pe drumul deşteptării!
Poate de-aceea mie nu-mi mai vine
să-nchid vreodată ochii la culcare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează