Mi te-amintesc, iubire veche...
frumoasă ești ca toamna la Văratic,
stăpână peste nucii din livadă
și peste casa cu cerdac umil
aproape de mormântul Veronicăi
și-aproape de un turn cu pietre roase,
cu tinicheaua smulsă de furtună.
Poate în toamna când ai fost aici
și-ți afundai prin ierburi vechi genunchii
și părul cu mieos de miere arsă
nu degetele mele-l răsfirau
ci brațul altcuiva, străin acum,
l-ai urmărit o clipă pe drumețul,
albit de colb și viscolit de sete
surpat lângă clopotnița vacanței.
Știa drumețul care-am fost atunci
că-mpodobind c-o floare albă, lutul
nepieritor al doamnei Veronica,
începe tainic o iubire alta,
târziu, ori prea devreme întâlnită?
Dar tu, târându-ți umbra printre ierburi,
cum ai suit cerdacul casei scunde
fără să-l vezi pe tânărul rămas,
sub tinigheaua, turnului, coclită,
cu sângele rănit de-un fulger alb?
Frumoasă ești ca și atunci, departe,
frumoasă ești, ca toamna la Văratic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează