Ridic acest pahar pentru iubire
și-l beau, dintr-o suflare, pân-la fund;
sunt încărcat de-atâta strălucire,
că văd prin mine ca-ntr-un râu profund.
Văd mâlul de demult cum se depune
și apa limpezindu-se treptat
după ce trece, cu vâltori nebune,
de şapte pietre-n care am sângerat.
A fost o colosală frământare
până-am putut, prin porţile de fier,
să ies la câmpul mângâiat de soare
și presărat cu petece de cer.
De-aceea-n noaptea caldă şi-nstelată
ridic paharul meu ca să-l ciocnesc
cu-această lume nouă, minunată,
în care-nvăţ din nou ca să iubesc...
Scăpat de rana mea dintodeauna,
abia acum când matca de nisip
mi-o desenează argintie luna
îmi pot privi adevăratul chip.
Abia acum, cuprins de strălucire,
pot la mâjirea zilei să închin
pentru prieteni şi pentru iubire
acest pahar de frumuseţe plin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează