Când a sorţii crudă lovire
inima-mi sfâşie fără cruţat
și al meu suflet, plin de zdrobire,
făr’ de speranţei e închinat,
Ah, atunci tu, voce zeiască,
unica limbă a lăuntrului meu,
tu, iubită, scumpă vioară,
vii de mă mângâi cu sunetul tău.
Ţie suferinţele mele,
ție durerile-mi mărturisesc
și-n surâsul corzilor tale
aflu balsamul ce-l caut, ce-l doresc,
Iar când, după-o ceaţă de jale,
se-nseninează în inima mea,
Cui să-i spun, atunci, că-s ferice?
Ah, numai ţie, consoţia mea!
Tu-n dureri îmi eşti mângâiere,
tu-n ferice cu mine petreci;
fii cu mine şi după moarte,
fii dar cu mine până în veci!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează