A suflat prin cer un vânt
răsturnând stupinele.
Asvârlite pe pământ
năpădesc albinele.
Prisăcarul lui Hristos
prăpădindu-și cheile
mi se uită mânios
cum i-a spart știubeiele.
Negrii stupi rostogoliți
tot vazduhu’ntunecă
dar din stupii răscoliți
roiuri albe lunecă;
Și cazând pe drum, prin sat,
Dumnezeu mai știe-le,
pretutindeni s’au lăsat
cotropind câmpiile.
Zile’ntregi albul sobot
fâlfâie-aripioarele,
se astâmpără din zbor
doar cât este soarele.
Stau tot timpul gerului,
dar când vine binele
lin, de dorul cerului,
se topesc albinele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează