Înveştejite frunze se destramă,
căzând, din apa iazului să bea,
precum un stol de fluturi de aramă,
ce-n agonie zboară către-o stea.
Iubesc această seară, când pământul
de inimă mi-l simt apropiat.
Când poalele mestecenilor, vântul,
până la umeri, sus, l-a ridicat.
În suflet şi pe vale e răcoare,
amurgu-i turmă vânătă de oi.
La marginea grădinii foşnitoare,
se stinge-un zvon de zurgălău vioi.
Aşa de treaz eu încă niciodată,
n-am ascultat ce spune trupul meu.
Ce bine-ar fi, ca salcia plecată,
în iazul roz să mă răsfrâng şi eu.
Pe-un stol, zâmbind, ce bine mi-ar fi mie,
cu luna-n ochi, un pai să ronțăiesc...
pe unde eşti tu simplă bucurie,
ca mult iubind nimic să nu doresc?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează