P-atunci umblau sfinții pe pământ, se dăschidea cerul la Bobotează, farmecele închegau apele, iar unii telegari mâncau jeratic…
Iarba era deasă ca peria, să fi zis că a sosit priar cu adierile încropite, cu lumina caldă, cu hălăciuga de brebenei și cu stolurile de păsări gonite de arșiță de prin țări și pustiuri, pe unde nici gândul nu colindă.
Grâul înfrățise nalt d-o șchioapă și, de s-ar fi dat afund ciocârliile în stuful lui, ș-ar fi ascuns și trupul cât un pumn, și ciocul limbut, și moțul bălțat, ca și cum ar fi încondeiat de mâna omului. Vitele satului pășunau lacom. Porcii găfuind, cu coada sfredel și cu râtul în jos, ronțăiau ghinda, făcând clăbuci la gură; pe spinările lor se lăsau, din zbor, corbi negri și lucioși, ca păcura, și-i ciuguleau, iară ei, dăschizând leneș ploapele cu gene gălbui, își răsfirau coama de plăcere. Câinii tolăniți la soare lătrau prin vis, alții își dăsfă- șurau colacul trupului, întinzându-se apăsat în picioarele de dindărăt.
Țăranii voioși, în ziua de Ignat, după ce înjunghiară porcii și-i pârliră la foc de paie, și-i spălară cu cărămidă, cu frunze de gorun și cu apă caldă, ca oamenii, se abătură pe la cârciumă. Ba un rachiu, ba o țuică caldă cu zahăr, ba un vin, ba două, ba nouă, și cheful, rumen și guraliv, se întinse ca focul. Băutura, cheful și jocul se țin de mână. Hora e prea încetinică. O sparseră după două învârtituri și, împletindu-și mâinile, o repeziră în șir vioi, aci bătând cu călcâiele pe loc, repede și îndesat, aci aruncând picioarele sus și lung, ca și cum ar fi sărit pârleazuri. Și până cu noaptea în cap zdrobiră pămîntul, netezindu-l ca în palmă.
Dar în ajunul Moș Ajunului se dăzlegă un viscol din adâncimea vânătă a cerului. Crivățul se năpusti răsturnând copaci bătrâni, smulgând și risipind acoperișuri de stuf și de coceni, amuțind lighioile și înfundându-le care pe unde înnemereau. Zăpada măruntă și răsucită izbea în geamuri și se prăbușea pe coșuri ca niște suluri. Ziua, la amiaza mare, se întunecase.
Și când vântul mai conteni, se așeză p-o ninsoare cât foloștina de mare. După un ceas, zăpada era la glezne, după două, până dincolo de genunchi.
Se moinase, și zăpada cădea mai mare și mai deasă, și creștea, creștea, mai sus de prispe, mai sus de lavițe. Pe la toacă era la clanță. Oamenii suflau greu, tăiați pe la mijloc, aruncând zăpada din ușe și dăschizând pârtii adânci și înguste, mai spre rude, mai spre biserică, de gura popii, care ținea într-una cu sfânta slujbă, cotind și spre cârciumă de gura cârciumarului.
Ș-a stat ninsoarea, și s-a pus o geruială de crăpau pietrile, de trosneau lemnele și-ți scrâșneau dinții în gură. Moș popa o zbughea la cârciumă să se mai dăzghețe, că e bătrân, și alții, după el - ce-o face popa să facă și ei. Popa, înghețat vargă, da una după alta, vorba și țuica, țuica și vorba. Ceilalți, roată în jurul popii, ce făcea popa făceau și ei.
- De la Dumnezeu e ce e, că de la noi nu e, zicea popa, dar prea e prea. Așa zăpadă n-am pomenit…
Și mai supse o țuică.
- Alunecă, alunecă, grăi iar moș popa, mai cerând una. Ei, păcatele mele, Doamne, d-o începe iar, m-am topit mâine cu Crăciunul, rămâi fără colaci.
- Sfinția-ta ai de unde, răspunse morarul - un morar gras și rumen, cu obraji bucălați ca niște pite.
- Dar eu ce mă fac? Cine mai dăjugă la moara mea?
Și pescarul zise:
- Părințele, ce n-oi prinde cu icoana în ajun prinzi cu slujba la Crăciun, și morarul, de i s-o odihni piatra, cînd o începe, o să înceapă mai cu foc. Că sufletul cere slujbă, și gura mălai și făină. Dar eu cu plasa mor de foame, că apa a înghețat tun.
O văduvă, de colo, săracă lipită, cu cinci guri pe cap, își uită să ceară ce venise să ceară, și se tot gândea, știind și pe moș popa, și pe morar, și pe pescar bogați, putrezi’ de bogați. Apoi dăschise gura și zise, ștergându-se pe la nas cu mâneca cămășii:
- De, părințele, de, a fi, n-a fi, dar așa mi-a spus zdrențea mea de copil, văcarul satului, că în inima pădurii a sosit Moș Crăciun, c-o barbă albă până la genuchi, și tremură, și dârdâie, sprijinit în patru copaci. Până nu l-om goni, nu scăpăm cu viață, ne îneacă zăpada și murim cu zile.
Popa se scărpină în barbă și zise:
- Mai știi… te pomenești... ce cu gândul n-ai gîndi…
Morarul își frecă mâinile și zise:
- Pe el, părinte! Să-i scuturăm cojocul!
Și pescarul își scutură pletele cârlionțate și zise:
- Ce te gândești, părinte, să sculăm tot satul și să-i tragem o tăvăleală să se ducă nouă cu a brânzei…
Și se repezi popa, împleticindu-se, și după el morarul, și după morar pescarul, și după pescar văduva, și după ei, cât ți-ai lega nojițele, se adună tot satul: bătrânețele cu sfatul, flăcăimea cu voioșia și muieretul cu zarva. Cu lopeți, cu furci, cu ciomege, se duceau năvală, spre pădure, iar în fruntea lor mergea moș popa, c-un tratavanghel la subțioară, și așa era de îmbulzit, că făcea un pas pe jos și nouă pe sus.
Laudele curgeau claie peste grămadă. Ei, până aci i-a fost lui Moș Crăciun! Numai să le pice în cale, și lasă-l, ce i-or păți oasele numai el o să știe! Val-vârtej; nouă toane; păr în barbă n-o să-i rămâie; o să-și ducă în brațe barba smulsă ca un maldăr de fuioare și, în loc să ia drumul mare, o să se năpustească prin tufișe și prin crânguri.
Ajunseră la pădure. Și de cum ajunseră, le clănțăni dinții că parcă cu toții ar fi avut ciocuri de barză. Intrară în pădure.
Și moș popa le zicea într-una:
- Ïnainte, copii, înainte cu Dumnezeu. Că n-are de un’să vie atâta foc de ger. Răsuflă Crăciunul și ne taie măruntaiele. Să dați pe nemiluite!
Dar când ajunseră în inima pădurii, o muiară de toată isprava și le căzură din mâini furcile, topoarele și ciomegile.
Cu cine să te pui, sfinte și stăpâne?
Moș Crăciun era o namilă de român cât toate zilele. Moțăia rezemat de patru copaci groși cât buțile, și copacii se îndoiau trosnind sub șalele lui. O mână d-ar fi învârtit, i-ar fi culcat pe toți la pământ. În barba lui albă era atâta lână cât ai lua după o turmă. Și îi curgea la vale, de sub nas și de sub ochi, pale, pale, mustățile și barba, și se înecau mai jos de genuchi în zăpadă; să fi zis că varsă cineva cu gălețile lapte și sloi de gheață, așa îi erau de lungi, de albe și de înghețate mustățile și barba. Chica îi înfășură umerii și spatele, ca o sarică, pînă la mijloc.
- Ei, părinte, acum e-acum! Zise un voinic. Cu zorul, or cu binișorul?
Și popa îi răspunse, ca și cum ș-ar fi dat sufletul:
- Ba cu binele, că e mai bine.
Și femeile îi șoptiră:
- Fă-te înainte, sfinte părinte, și citește-i ceva din carte, poate n-ei dăzlega de el…
Popa făcu trei pași înainte, zece îndărăt, și dăschise cartea. Își drese glasul și iar și-l drese, fără să înceapă slujba.
Mulțimea îi strigă:
- Aide, părinte, aide, zi pe carte, că înghețăm aici.
Moș popa începu, vrând-nevrând, pe nas și prelung:
- No, no, nă, ă, ă, no, o, o, călare pe măgar, ă,ă,o, nă, nă, și toți îi ie, ie, ieșiră înainte cu salcie înflorită…
- Întoarce foaia, părinte!
- La maslu, părinte!
- Ce salcie, ce flori, părințele?!
Și popa, zăpăcit, vru să întoarcă foaia cu aceeași mână cu care ținea cartea. Cartea îi scăpă, se afundă și nu se mai văzu din zăpadă. Moș Crăciun se dășteptă din somn, crăpă ochii, și după genele lui albe și lungi să scutură puzderie de ninsoare. Își cletănă pletele, și pletele lui, încărcate cu chiciură și polei, sunară ca un șir de clopoței. Răsuflă o dată, și gerul care se năpusti pe nările lui cutremură mulțimea, iar popa se cletănă pe picioare și dădu cu nasul în zăpadă.
- Ce făcuși, popo? zise morarul.
- Era să cazi, părinte, zise pescarul.
- Ridicați pe sfinția-sa, zise văduva.
Cînd se ridică popa de jos, nevăzând bine înaintea ochilor, se poticni spre Moș Crăciun, dar cum se apropie de el, cum îi îngheță inima, și dăte în genuchi:
- Moș Crăciun, îndură-te, zise popa amețit, țara e mare, mai du-te și pe la alții, că d-ăi mai scutura o palmă de zăpadă, rămâi fără colaci și sunt sărac lipit.
- Ești bogat, părinte, zise Moș Crâciun c-un glas de se cutremură pădurea.
Apoi, plecîndu-se la urechea popii, îi șopti ce-i șopti și se întinse în lungul oaselor. Pe unde atingea cu mâinile, crăcile trosneau și săreau așchiile din ele.
Popa se sculă de jos ș-o șterse spre sat, sprinten și vesel, ca și cum ar fi întinerit.
- Ce ți-a spus, părinte? întrebară cu toții.
Popa tăcu și-și cătă de drum.
Morarul făcu câțiva pași spre Moș Crăciun, îngenuche și zise:
- Rogu-te, Moș Crăciune, ca destul atâta zăpadă, că nu mai ajungă nimeni la moară, și-mi mor copiii de foame.
Moș Crăciun își suflă nasul, și din amândouă nările îi săriră două ciubuce de gheață. Și zise morarului:
- Nu cârti, morar bogat, ai zece sate la moară și tot te plângi? Mâine până în zori te-așteaptă zece care cu grâu și zece cu porumb.
Morarul se sculă de jos, se scărpină la ceafă ș-o tuli spre casă, nemaiputând de bucurie.
Veni rândul pescarului. Făcu și el câțiva pași înainte și dădu în genuchi.
- Moș Crăciune, nu mă lăsa! Îngheață Dunărea, îngheață smârcul mărilor, îndură-te însă de apa satului, că nu mai văz coadă de pește și-mi plânge muierea în vatră.
Moș Crăciun se scutură și zăpada curse nemiluit, și acoperi pe pescar până-n creștetul capului, dăschise gura, și auzi toată nemărginirea, ca și cum ar fi gonit Crivățul:
- Pescar, pescar, ce te milogești, că ai cheag dăstul. Dacă vei da cu plasa și vara și iarna, de un’să mai fie și peștele? Fă o copcă, bagă coșul tău ăl mare în copcă, și mâine din zori luptă de-l scoate, că va fi încărcat cu crapi mari și dulci.
Creștinul se sculă de jos ș-o porni spre cămin, scuturându-se de zăpadă.
Și când văduva începu să-și spuie păsul, Moș Crăciun o îngână zâmbindu-i.
- Moș Crăciune, sunt săracă…
- Ești.
- Moș Crăciune, am cinci copii…
- Ai.
- Moș Crăciune, vine Crăciunul și n-am porc…
- Vine și n-ai.
- N-am pară…
- N-ai.
- N-am mălai…
- N-ai.
- N-am gătej…
- N-ai.
- N-am cojoacă…
- N-ai, dar nici minte n-ai, zise Moș Crăciun, dăschizând ochii mari, și genele albe îi trecură de creștetul capului. Aleargă acasă și înhață purcelul de coadă, să nu fugă, acoperă-ți mălaiul, că-l risipesc copiii, și închide-ți ușa cocioabei, că ard lemnele de pomană.
Văduva se uită lung; tot nu-i venea să crează ce auzise, dar, inimă bună, cînd plecă zise:
- Să trăiești, Moș Crăciune, și să mai vii pe la noi!
- Să trăiești și tu, femeie!
Uriașul se ridică în picioare ca o namilă. Smulse drept toiag un gorun ca pe picior, întoarse spatele și făcu un pas. Și un pas era cât o repezeală. Și făcu doi, cât o goană de cal. Iar în urma lui se băteau crivățul cu austrul, și zăpada se pornise ca niște nori învârtiți și răsuciți, de n-o pătrundeai cu ochii.
Rămaseră toți cu gurile căscate. Și buni-bucuroși că au scăpat de moșneagul care ducea cu dânsul viscolul, se împrăștiară pe la casele lor.
Popa se certa cu preoteasa și ținea în ruptul capului că Moș Crăciun l-a învățat să nu doarmă toată noaptea și să zică mereu:
„Un colac, un colac abia să-l îndes în sac; d-ar fi cât roata de car, de popă n-aveți habar. Un colac, că mă-npac; doi colaci dacă vrei să mă împaci.”
Numai dacă o zice mereu, până a doua zi, îi va merge bine cu Crăciunul. Și popa îndruga mereu, parcă-și perduse mințile.
Morarul, cum văzu că toate apele au înghețat, afară de apa de la moara lui, pe loc se gândi că asta este o minune d-a lui Moș Crăciun, și s-apucă, cioc-boc, să dreagă câte ceva și să ungă osia morii. Se pregătea pentru zorul măcinatului d-a doua zi.
Pescarul lacom sparse pe râu atâtea copci câte coșuri avea. Dădu coșurile afund și le legă de țăruși.
În ajun, popa plecă cu icoana, dar, amețit că nu închisese ochii toată nopticica, și îmbulzindu-i în minte cuvintele pe cari le turuise într-una, cum intră în casele creștinilor, în loc să cânte „în Iordan botezându-te tu, Doamne”, îl duse gura anapoda: „în colac botez… aș, ce spui și eu… no, o,o, î, î, în doi colaci botezându-te tu, Doamne”…
Și bieții oameni n-avură ce face, dădură pe taica părintele afară din casă, bănuindu-l că ș-ar fi perdut mințile de bătrânețe și mai ales de băutură.
Popa rămase fără colaci.
Morarul, cum se crăpă de ziuă, ridică străvilarul, căci venise la măcinat un bătrân cu porumb. Dar apa, cum năvăli și începu să-și îndese sloii de gheață, smulse și dumică roata morii, și morarul rămase și plouat, și fiert, ca vai de el.
Pescarul, când se duse să-și caute coșurile, ia coșurile de unde nu-s, căci pe toate i le luase apa. Ridică pescarul câteva cruci și leturghii lui Moș Crăciun, dar rămase și fără pește, și fără coșuri.
Numai biata văduvă se alese cu bine, căci acasă găsi un porc întreg. Oamenii satului, suflete milostive, gândind că ea n-are nimic de Crăciun, unii i-aduseră mălai și costițe de porc, alții picioare, alții mușchi. Iar copiii le rânduise în chip de porc, și cel mai mic, un creț cârlionțat și bucăliu, se legase cu betele de codița lui și, prefăcându-se că-l târăște porcul, ținea într-una:
- Nea, nea, ho, ho, purcel, ho!
Ei, d-ar fi lumea cum ar trebui să fie, până în ziua de azi săracii ș-ar mai îndulci necazurile la zile mari, iar bogații cei lacomi ar mai primi câte un bobîrnac din Paște în Crăciun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează