Oraş în care bate vântul printre ruini medievale,
câți ochi se sting de nostalgie în umbra zidurilor tale...
cum să-ţi închin poem de glorii apuse peste alţi tărâmi,
oraș în care Eminescu visa pe uliţi cu salcâmi...
De câte ori, sub slăvi de toamnă, din infinit spre infinit -
în umbra zidurilor tale ajuns-am - trecător trudit -
și astăzi ca odinioară pe praguri ţi-am trecut din nou
octombrie să-mi cânte seara din frunze moarte la Copou.
...Stai, vreme, mai rămâi cu mine, să te dezmierd, să-ţi spun poeme,
căci n-am pe nimenea sub ceruri decât pe tine, sfântă vreme;
mai stai, să mă conduci de mână, cu taină, către alţi tărâmi
să-l întâlnim pe Eminescu visând pe uliţi cu salcâmi...
Hei, vântule, ţi-aduci aminte de câte ori, trecând pe stradă,
mă-ntâmpinai râzând, oprindu-ţi din goană minora cavalcadă
și mă-mbiai, hoinar prieten, din mâna palidă să-ţi iau
scrisorile de frunze moarte de la Verlaine, de la Lenau...
Stai, vântule, că-n toamna asta vei trece iar cu fală mare,
vei trece ca-n atâtea toamne, dar n-o să-mi dai nicio scrisoare
căci n-are cine să-mi mai scrie pe plicuri reci de frunze moarte
căci morţii mei îi port în mine şi n-am pe nimenea departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează