În orașul nostru putrezit în ceață
unde toată ziua cântă catirinci,
au murit cinci oameni într-o dimineață
și i-au dus la groapă, morți, pe câteșicinci.
După-aceea alții s-au pornit să moară,
care mai de care, câte doi pe ceas.
Din locuitorii vii odinioară
nu se știe bine câți au mai rămas.
Dar așa se-ntâmplă regulat când plouă,
moare ici o babă, dincolo un domn.
Ceilalți îl îngroapă pe la ceasul două,
ca să nu-l trezească liniștea din somn.
Merge-ncet cortegiul funerar prin ploaie,
nimenea nu-l roagă să mai stea un pic.
Și pe strada lungă trec trăsuri, tramvaie, -
rudele, spășite, calcă după dric.
Ceilalți, pe de laturi, toți își văd de treabă,
unul la catedră, altul la proces.
Rareori din treacăt se oprește-o babă,
și pe urmă pleacă după interes.
Doar în deal, departe, la Eternitate,
s-a pornit un clopot ca să-i indispună...
bate-a deznădejde și-a pustietate,
I-auzi cum mai bate,
i-auzi cum mai sună...
Ca un glas de moarte singur în furtună,
sună lung să spună zării-ndepărtate
c-a uitat, pesemne, ce-a avut să-i spună...
I-auzi cum mai sună,
i-auzi cum mai bate...
Dar nu se oprește nimeni să-l audă,
și la noapte, târgul, încă populat,
o să-și ducă-n spate atmosfera udă,
ca și cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat!
Ca și cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează