Un ochi fantastic mă răsfrânge-n
oglinda cristalinului.
Plutesc ţinând în palmă rara
monedă a destinului.
Pe-o parte-i chipul tău, iubită
neîntâlnită nicăieri;
efigie ce-şi schimbă vârsta -
femeie azi, fecioară ieri.
Pe alta inima mea bate
un ritm tenace şi avid
pulsând în hohote viaţa-mi
spre-un infraroşu bănuit.
Vâslesc. Curg frunzele. La capăt
îl văd pe Cronos, dilatând
pupila lui săpată-n ora
smulgerii celui care sunt.
Cândva pe irisul albastru
dintre odată şi nicicând
va trece discul unei inimi,
zenitul bolţii eclipsând.
Atunci strigat voi fi de plante.
Şi din nostalgicul oval
mă va privi, furându-mi chipul,
doamna surâsului final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează