„Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă.”
Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea, le întrebuinţa adese. Aşa era expresia pur şi simplu, pe care o întrebuinţa totdeauna când voia să dea cuiva vreo lămurire. Este pur şi simplu aşa şi aşa… şi urma apoi cu explicaţiile şi motivările sale. Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu.
Când neajunsuri, dureri şi suferinţe apăsau greu sufletul lui Eminescu şi era necăjit de tot, atuncea ofta adânc şi sfârşea cu expresia: ‘tu-i neamul nevoii! Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu şi despre care mi-a spus odată: Asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu.
Eminescu dacă-i era cuiva prieten, ţinea la dânsul cu toată sinceritatea ce-l caracteriza şi care era una din cele mai frumoase virtuţi ale lui. Dar fiind şi foarte modest şi puţin comunicativ, îţi făcea impresia că-şi impune oareşicari rezerve faţă de unul sau altul din prieteni. Numai dacă era cu cineva foarte intim, îşi permitea câte o glumă nevinovată.
Traiul lui Eminescu era cât se poate de simplu. Nu am cunoscut un om cu mai puţine pretenţii ca dânsul. Când avea bani mânca bine, iar când paralele erau pe sfârşite, se mulţumea cu puţin, fără ca să putem presupune că cauza acestei fragilităţi ar fi lipsa de bani. Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar în schimb lua mai multe cafele negre şi fuma mult.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează