Trișca - fabulă Tudor Arghezi

Un biet plugar, odată, să-l sufli, să-l dai jos,

își înjghebase-o trișcă și fluiera frumos.

Sta-ntr-un bordei, departe, la marginea de sat,

dar se-auzea cum cântă din fluier, suspinat.

Din cobză și din flaut, din frunză și din drâng,

cântau demult și alții când horele se strâng,

dar nu ieșea din scula niciunui nătărău -

atât alean de suflet și leac de ceasul rău.

Treceau pe la bordeiul, ascuns acolo-n bozii,

și teferii și răii, firește, și nerozii,

și rămâneau s-asculte, tăcuți și duși cu gândul,

cum își purta el ghiersul, din fluier desfăcându-l.

Când graurul, când mierla, când cucul, când prigorul

și zvonul ciocârliei își lua din fluier zborul,

Și parcă o pădure întreagă, la răspânte,

din ulmi, din fagi și paltini se ridica să cânte.

Veneau și lăutarii orașului, trimiși

să prindă tâlcuirea cântării, pe furiș.

Căci fluierul trecuse de sine și, amară,

avea în el și voce de om și de vioară,

și glas de vânt și vaiet de holde și de ape,

și geamătul furtunii când fulgeră e-aproape,

și grindină și trăznet: tăceri și presimțiri

urzeau păinjenișul rostirilor subțiri,

încât ascultătorii, din câmp și de la stână,

scăpau și țâța oii și secera din mână,

când l-auzeau din muncă, năuci și luați din lume.

La nunți și la botezuri, la zilele de nume,

cântau, să să-mpletească, tot soiul de unelte,

adânci, molâi și zvelte;

sle cântau pe plată și luate cu chirie,

iar el, în dorul lelei, golan fără simbrie

și n-avea nici cămașă, opinci întregi și cioareci,

și prăpădit, în zdrențe, părea mâncat de șoareci.

N-avea nimic pe vatră, de-abia un fir de soare,

dar n-avea nici suspine și doine de vânzare,

că harul nu se vinde

pe bani și pe merinde.

Te temi să pipăi banul când crezi că nu-i a bine,

și harul, ai credința, că e străin de tine.

Îi ajunsese faima trișcarilui departe,

la știutorii scripcii și meșterii de carte,

și au venit să-l vadă cu ochii, la bordei,

boierii meseriei de cântec și consei.

Îi ziseră, găsindu-l: - “Prea bine, dar ce cere

să nu ne pierdem firea și punctul de vedere.

Sunt pravile și dogme și, fără de-ndoială,

nu ți-e iertat să fluieri din buze, fără școală.

Orice privighetoare și mierlă recunoască-l,

cum l-am primi să cănte pe insul fără dascăl,

fără hârtii semnate, cu număr, an și zile

de pricepuții noștri la rubrici și ștampile?

Ai îndrăznit cînd hora și lanțul ei se mișcă

să amăgești flăcăii și fetele cu-o trișcă.

Tu nu știi ce-s acelea și nici nu ai ideea,

o gamă, un solfegiu, un portativ, o cheie.

Nici când te dai de gol

la un diez, la un becar, la un bemol.

Știi tu ce-i un andante, de pildă? Vezi? Nu știi.

Faci ca nerozii doine, stihiri și melodii,

că muzică și artă și contrapunct se-nvață

în școlile înnalte și-n zece ani de viață.

Doar diploma pe care o dă Academia

te-ndreptățește mește și face măestria.”

- „Te-aud vorbind, cucoane, și după cum ți-e placul,

eu cânt, să am iertare, cum cântă pitpalacul.

Îmi vine cum îi vine să dea din cioc și lui.

Și n-avem nicio vină naintea nimănui.

Să mă păzească Sfântul să pui la îndoială

puterea căpătată a minților la școală.

E vorba noastră veche: Ai carte, ai și parte.

Că slova-nvață graiul și gândul să se poarte,

dar carte-nfumurată de gol și fudulie

poate că e mai proastă ca neoașa prostie.

Pe vremea noastră singuri știau cititul popii.

Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu znopii,

și popii, vai de lume, că preoții de țară

spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară.

De le-ntorceai bucoavna, citita, răscitita

moltivă-a-ngropăciunii, ei își pierdeau sărita.

Din neam în neam cu boii pe brazdă și ciobani,

noi suntem proști, bădie, de două mii de ani.

Și totuș, luați de vânturi și îndurând arșița,

noi, proștii, pe o trișcă, făcură Miorița.

Te-ai luat cu mine-n vorbe, boierul, la trântă,

mai bine pune gura, ia trișca mea și cântă,

să ascultăm nu vorba, ci ghiersul cât îți face,

că nici țăranii noștri nu-s niște dobitoace.”

- ,,Îl auziți ce spune? Un mut, la început,

Din vorba-n vorbă-ajunge obraznic și limbut,

i se dezleagă limba anapoda, și-n loc

să tacă, te mai face că ești dobitoc.

Să o curmăm, băiete, căci, cum se vede treaba,

ai cap de buturugă și trăncănim degeaba.

mai bagă-ți trișca-n bete,-ncrezutule zevzec.

n-am niciun chef cu tine la fluier să mă-ntrec.

N-aș vrea să-ți sug scuipatul și mă-nfrupt cu bale

din trișca ta mânjită cu muci și cu zăbale.

Vrea s-o pupăm, s-o lingem în vîrf, auzi colega?

Noi maeștri cu faimă, noi Alfa și Omega.

Din fluier ce să iasă, oricât de bine cântă,

mai mult ca o bătută în praf și-o sârbă frântă!”

Deși măreți și meșteri, ei nu știu că totuna

sunt harfa cu vioara și flautul cu struna,

și că puterea tainei lăuntrice-mprumută

și scândurii crestate oftat de alăută.

Țăranul scoase trișca din sân: ,,Păi, e de soc

și mică, - zise, - alta-n cămașă n-are loc.

Cu mâna mea am rupt-o din pom, și cu brigeagul.

O-nvârt pe subt mustață, de mi-e mai mare dragul.

Ea s-a-nvățat să cânte de când era-n copac

și-mi cântă-n sân, la piele, și singură, de-o tac.

Și nu mă simt destoinic. Când fluierul tăcut

începe să zvâcnească, eu numai îl ajut.

De ce vă mai răstiți la mine? Sunt netot,

nu știu nimic, așa e, dar fac și eu ce pot.”

- ,,Nici n-are șapte găuri, cum trebuie să fie

ca să se-nfiripeze din ele o chindie”,

mai ziseră-nvățații, uitându-se la sculă.

- ,,O gaură, răspunde trișcaru,-i prea destulă.

Când povestește, cântă și dă învățătură.

Nici omul n-are, nici el, mai mult decât o gură.”