Se-nnorează ceru-albastru,
nici o floare, nici un astru,
căci și cer ca și pământ
pus-au vara în mormânt.
Toate frunzele-adorate
zboară-n vânt amestecate...
corbi și ciori-nnegresc pe sus...
rândunelele s-au dus.
Fulguiește de ninsoare
în pustiile ogoare
urlă crivățu-n copaci...
vai de oamenii săraci.
De la munte pân' la baltă
numai crivăț ce te saltă;
numai cer posomorât
peste câmpul mohorât.
Bătătura e pustie
de belșug și veselie,
și de-al verii cântec viu
orice suflet e pustiu.
Sus la stânele din munte
pe zăpadă își fac punte
lupi prădalnici și mișei...
vai de turmele de miei.
Peste tot numai zăpadă,
ce s-adună în grămadă
sau se-mparte-n fel de flori
sub ai vântului fiori.
Prin pădurea troienită
nu e cracă nenflorită,
dar în loc de ghiocei
pretutindeni e polei.
De prin coșuri iese fumul
ce mereu își trage drumul
sub al iernii cer senin...
vai de cei fără cămin.
Prin orașe umblă-n sănii
fel de feluri de jigănii
ce-năuntru nici nu-ncap
de samur și de sângeap.
Tot prin falnice locașe
își duc frunțile trufașe,
dar de nas, de nu le-ajungi,
sub mănuși au gheare lungi.
Viscol, crivăț nu-i atinge,
soba-n veci nu li se stinge...
sunt boieri sau boieriți...
vai de oamenii cinstiți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează