Singurică şi umbroasă,
dumbrăvioără,-n tine viu
trista-mi inimă noptoasă
în repaos să mi-o ţiu.
Orice-obiect ce altui place
eu îl văz posomorât;
am pierdut dulcea mea pace
și eu însumi m-am urât.
Nina mea, frumosu-mi focul,
E aci! Dorul mi-a spus.
Vai! O caut în tot locul
și ştiu singur că s-a dus!
Câte ori, frunze iubite,
umbra voastr-o coperi!
Curs de ceasuri fericite
cât de repede fugi!
Spuneţi, spuneţi, drage unde,
voi vedea-o eu sau nu?
Vai! Dar eco îmi răspunde
și îmi par’ că zice: nu!
Simt o dulce murmurare,
un suspin poate va fi;
poate-a zâne-mi e oftare
ce îmi zice: va veni.
Vai! E râul ce se frânge
printre stânci lăcrimător,
și nu murmură, ci plânge,
că-i e milă d-al meu dor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează