I
Când soarele apune, luceafărul luceşte
puțin, şi steaua serii pe loc şi ea sfinţeşte.
În zi de sărbătoare, un soare luminos
a strălucit odată slăvitul al meu taică.
Sfinţit-a domnul zilii, şi-n orizon noptos
luceafăr de nădejde luceam la a mea maică.
Dar noapte e acuma în sânu-i tânguios.
II
În dimineaţa vieţei, un nor de tânguire
s-a pus pe al meu leagăn plouat de lăcrămare;
o purpură cernită a fost a mea-nfăşare,
și hrana, amar lapte la sân de văduvire.
Nădejdea maicii mele în mine mai zâmbea -
aici zace nădejdea, şi stinsă e în ea.
III
Din cer milostivirea pe muritor când vede,
a lui inimă caldă pe alta uşurează
și, binele făcându-1, pe sine se jertfeşte.
Aci milostivirea, bolnavi, vă-mbrătişează,
intrați ş-aveţi nădejdea la Domnul ce viază.
Prin lacrămi de căinţă ce sufletul sfinţeşte
al vostru trup prea şubred curând se întăreşte;
iar doctorul e mila, şi ea din cer purcede.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează