Glasul morilor - Ion Minulescu

 

Glasul morilor de apă,

glasul morilor de vânt,

glasul morilor severe care macină Romanţa

zilelor de mâine,

glasul dătător de pâine,

care-mbracă-n alb veşmânt

năzuința şi speranţa.

Glasul morilor severe care-ngroapă

și dezgroapă

de sub piatră-acelaşi Cânt,

glasul morilor de apă,

glasul morilor de vânt,

să-l asculţi de dimineaţă, până-n seară,

ore-ntregi şi zile-ntregi,

sa-l asculţi supus ca-n clipa când vorbeşte inspirarea

să-l cunoşti,

să-l înţelegi,

să-l înveţi pe dinafară

și să-l cânţi şi tu cu apa,

și să-l cânţi şi tu cu vântul,

căci e glasul-n care Cântul

plămădește-ndestularea!...

Iar când noaptea amuţeşte glasul morilor,

târziu,

când prin scocuri, nemişcată, apa doarme ca-n sicriu,

cănd prin aripi vântul trece cu aceeaşi nepăsare

suverană,

ca prin pânza zdrenţuită-a unei nave,

și când piatra morii-ţi pare

o pecetie domnească

dezgropată din arhiva prăfuitelor hrisoave,

tu să te gândeşti la grâul care face să-ncolţească

iarna,

de sub piatra morii, năzuinţa şi speranţa,

și să-ţi aminteşti de glasul care macină Romanţa

zilelor de mâine -

glasul dătător de pâine.

Pictura “Mori de vânt” de Claude Monet