Ape curgeau,
nălucind sălcii-n oglindă.
Și plete în apă stăteau să-și întindă.
Lovind cu săbii de foc plângătoare,
galopau călăreți purpurii spre apusul de soare!
Deodată,
aidoma pasării-clipă,
săgetată-n aripă,
la mal,
un călăreț sângerând căzu de pe cal!
N-a strigat,
pe nimeni să-ntoarcă din drum n-a-ndemnat,
doar a privit cu lacrimi în ochi
potcoave strălucind în galop!
Ah, ce păcat!
Ce păcat pentru el,
că nu va mai sta pe grumazu-nspumat,
gonind printre albe oștiri, cu iatagan scânteiat!
Ecouri-potcoave se sting rând pe rând,
se pierd călăreții prin soare-apunând!
Călăreți, călăreți, călăreți sângerând,
cai înaripați de vânt!
cai, aripi și vânt...
cai de vânt...
cai...
cal...
Viața s-a scurs precum caii cu aripi de vânt!
Și susurul apei s-a potolit
Umbrele s-au adumbrit,
culorile s-au vestejit.
Pânza negr-a vălurit
peste ochi de cicoare,
și sălcii s-au aplecat,
plângătoare,
peste păru-ți bălai!
Nu plângeți, voi, sălcii curgătoare,
nu lăcrimați!
În luciul apei negre mâini nu-ncrucișați,
nu-ngenunchiați,
nu lăcrimați!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează