Cu mintea aiurită-n gânduri,
cu vechiul dor nestins în piept,
pe banca veche din grădină,
și azi, ca un copil, te-aștept!
Dar aducându-mi bine-aminte
câ tu te-ai dus... suspin și tac;
apoi nervos, să uit urâtul,
scriu versuri pe acest copac...
Căci - cine știe când! - vreodată,
el poate fi de martor luat,
că ceasuri lungi, pierdute, triste,
sub umbra lui te-am așteptat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează