În viața mea de pribegie,
gonit mereu de-al soartei bici,
am îngânat cântece mici
de dragoste și ironie.
Și, cum trăiam mai mult în vis,
făcui risipă de simțire
și-n versuri șchioape am închis
o lacrimă lângă-o zâmbire!
Am îngânat cântece mici,
fără pretenție să fie
gustate la Academie,
căci toate versurile mele
Mici diamante, mici mărgele,
buchete fără de panglici,
garoafe, crini și ghiocei,
sunt scrise doar pentru femei
și pentru patru-cinci amici.
Când iarna am simțit că soba
pe versu-mi cald nu pune preț,
cu grabă m-am drapat în roba
de magistrat, ca să nu-ngheț.
Și-am colindat întreaga țară
cinstit c-o leafă de aprod,
purtând sub robă o chitară
și-o inimă în loc de cod.
Azi iarna-mi bate la ferești
și vântu-n recea-i simfonie
parcă mă-ntreabă: Unde ești,
poete, plin de veselie?
Hambarele mi-s goale, nici
n-am strâns, cu cântecu-mi de greier,
grăunțe s-am până la treier.
Dar simt o umbră grea pe creier:
uitarea celor mari și mici!
Și-n stepa iernii argintie,
când singur, trist, fără amici,
culeg poemele-astea mici,
țipate-n nopți de insomnie,
vreau să le-nchin, cu dărnicie,
îmbogățitelor furnici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează