Întorc faţa spre ce nu-i
și scot limba la ce este.
Frunţi şi coifuri, câte-avui,
le-am uitat în cer pe creste.
În zadar de voi mă rog,
umeri frânţi şi braţe ciunge.
Biete suflete olog,
cârja mea nu-ţi mai ajunge.
Chiar rădvan cu caste roţi,
încrustat cu diamante,
de ţi-aş da, tot nu mai poţi
să te urci spre piscuri boante.
Na-ţi cămaşa mea de prinţ,
găurită-n lunga trântă!
Eu o scuip şi-o rup în dinţi,
tu sărută-i zdreanţa sfântă.
Mi-au sfinţit-o stele reci,
mi-au spurcat-o-n răni şi fiere.
Pe de-a-ntregu-s numai teci
purtând cioturi de hangere.
Lumea mea, de ce mă-ngropi
sub cenuşa ta fierbinte?
Duc sub pleoape luna-n plopi
și vreo cin’zeci de morminte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează