Dar ninge peste noi ca în pustiu,
o să ne acopere-n curând zăpada,
corăbieri, schimbați degrabă rada
cât mai aveți timonierul viu.
Se prăbușesc zăpezi. Dumnezeiri
de alb pufos căzând ca un dezastru.
Închis în mine, singur ca un astru,
mă tem de somnul Marei Veșnicii.
Ninge ca-n basme vechi. Se-mprospătează
carpații grei ca niște urși de bronz.
Neaua, giulgiul speranței, memorează
neliniștile lanului de orz.
Astfel, uitat ca-n pragul primei zile
a lumii populate doar de iezi,
voi să dormi cu mama în pupile
gândind la spaima vișinilor verzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează