Ce m-a impresionat în acel decembrie din ’89 e că pe zidurile Universităţii şi ale Metroului de la Universitate erau scrise cele patru versuri din ultima poezie a lui Nichita, care sună aşa:
«Să ningă peste noi cu miei doar astăzi/ Să ningă inima din noi./ Noi niciodată nu am fost noroi/ O spun şi mieii care ning pe noi».
Iată ce imagine tulburătoare! Şi copiii aceia au scris aceste versuri şi după ce le-au scris au murit. De aceea noi avem o mare responsabilitate faţă de gestul lor superb: să scrie asemenea versuri şi să moară! Trebuie să fim atât de plini de recunoştinţă faţă de gestul lor sublim şi sunt convinsă că noi, de altfel, aşa cum scria Nichita, noi suntem împreună, viii şi morţii laolaltă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează