- Hai, acum ridică-ți ochii, să-i sărut.
Doar și tu vrei...
Floarea și-i înalță-ncet.
Îl așteaptă.
Se privesc, până li se pune-o ceață dinainte.
Și se-apropie...
trec unul în celălalt și nu mai știu care-i unul,
care-i altul...
- Să rămân cu tine... zice soarele cu buze arse,
nu se poate...
căci menirea mea sau blestemul e să umblu,
fără oprire,
chiar și-acum când te-am găsit.
-Soare, doar atât? Doar atât a fost să fie?
- Nu se poate, Floare-Floare, pentr-un
Soare nu se află nicicând stare...
El e-al tuturor, dar ție mult mai
mult ca altor flori...
-M-ai mințit, m-ai înșelat,
Soare-Rău, Soare-Dogoare...
- Șterge-ți lacrima, ori las-o,
am s-o iau, s-o am pe drum.
Zborul mi-oi grăbi la noapte,
s-ajung mai iute lângă tine.
Toată ziua, și-oi lungi-o, vom
vorbi și ne-om iubi.
- Soare-Soare, fie-așa cum zici,
dar, oare, norii...
...când s-or aduna... și te-or astupa...
...când s-or grămădi și ne-or despărți...
...fără tine, Soare, ce m-oi face, oare?
- Floare-Rotitoare,
Floare-Iubitoare...
...norii adunați pot fi înșelați, norii
grămădiți trebuie mințiți.
Când ne-or despărți,
câmpul vor umbri,
între noi umblând,
câmpu-ntunecand,
tu, în locul meu, să răsari mereu.
Jos, tu să fii eu.
Eu, în cer, să fiu floare de
aramă, și tu soare viu.
Și vom rămânea, eu Soarele tău,
iar tu Floarea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează