Fredonai o melodie
dodecafonică.
Frunzele de măslin vibrau atonal
legănând stâncile din Dodecanez.
Şi, dacă nu mă-nşel, uitaseşi un diez.
Ascultam fascinat, torcându-ţi interjecţii
calde în ureche.
Tu visai că profanăm o mânăstire de fragi
al cărei hram e o noapte de Dodecanez.
Şi, dacă nu mă-nşel, uitaseşi un diez.
Pe malul verde şi tăcut, noi
celebram lumina lunii.
Sânii tăi adormiseră de-o veşnicie,
caii albi galopau într-un
dezmăț perfid de stele,
noaptea murmura la unison cu tine
ceva dodecafonic, din Dodecanez,
și, dacă nu mă-nşel, uitaseşi un diez.
Când caii s-au pudrat în argintiu,
iar marea îţi sufla şoptit prin păr
pe gura ta, albă, cântecul,
muri încet, tonal, albastru şi domol.
Şi, dacă nu mă-nşel, uitaseşi un bemol.
Versuri din volumul Tandreţe Maximă, 1981
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează