Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?...
Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
ca o pală rătăcire coborând din alte zări.
Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
îți opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.
– Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.
Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează