V-aţi dus demult prin lume
copii frumoşi, cuminţi,
luând cu voi tristeţea
și dorul de părinţi.
Şi visul spre o lume
mai blândă, mai frumoasă...
vă întrebaţi întruna:
- Ce o mai fi pe-acasă?
Ce face oare mama?
Dar tata ce mai face?
Cum o mai fi prin ţară?
E linişte, e pace?
Acasă... ce frumos,
ce minunat cuvânt.
Acasă-i un meleag,
acasă-i un Pământ,
Cu rod de miere dulce,
cu iz de primăvară.
E tot ce aţi zărit
cândva întâia oară.
Acum, prea poate viaţa-i
mai lină, mai cuminte,
dar vatra mamei, caldă,
mereu o ţineţi minte.
Căci nicăieri pe glob
nu-i zarea mai albastră
și nici o altă glie
nu este mai a voastră.
De-ar fi să ardă ţara
voi toţi veţi fi soldaţi...
la bine şi la rău
alăturea de fraţi.
Şi iar pe drum, pe drum...
lăsând un cer senin,
o primăvară caldă
cu păsări care vin...
Ah, Doamne, dorul, dorul
ce mult vă mai apasă.
Orfană, rădăcina,
se stinge-ncet... acasă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează