Motto:
Moldovean: persoană care
face parte din populația de bază a
Moldovei sau este originară de acolo;
moldav.
( Dicționarul explicativ al limbii
române , București, 1996)
Avem de toate: pâine și la pâine,
doine mai vechi și doine mai bătrâne,
păduri adânci prin care umblă cerbii
și pasc în voie firul dulce-al ierbii,
izvoare ce răzbat din miez de hume,
să ne potoale setea grea anume,
maiestre păsări ce cobor din timpuri
fără aceste patru anotimpuri.
Avem de toate: strop de cer albastru,
de rouă strop și strop cinstit de astru,
vinuri alese, cele mai alese,
puse pe mese la împărătese;
mere domnești, ușor, ce pleacă ramul,
când fata mea, în zori, deschide geamul;
și cărți de poezie scrise bine,
cu sufletul și vremea care vine.
Avem de toate! Dar cu-aceste toate
săraci de-a pururi lumea ne-ar socoate,
de n-ar fi-al nostru marele, Poetul,
care și-a scris cu-n colț de stea caietul
și care, ca un moldovean, firește,
dacă a plâns, a plâns moldovenește,
și tot așa s-a bucurat, și iară
moldovenește doru-a fost să-l doară.
Poetul e al nostru pân-la sânge !
Ah, versul lui, cum știe a ne strânge
în prag de casă, neamul tot, cel care
o vatră are și-o nădejde are.
O, versul lui cum știe a ne face
graiul de pâine, sufletul de pace;
și-a ne-ntâlni cum știe într-o soarte
și dincoace, și dincolo de moarte.
Mărinimos, frumos Poetul suie
de la pământ la ceruri și descuie
înalte porți pentru un nu știu cine,
pentr-un aed din urmă care vine
El ne alege, el ne înțelege,
el este rege, vorba lui e lege,
el ne citește fiecare carte
și spini ne-mparte, lauri ne împarte.
Al nostru e Poetul azi și mâine,
precum al nostru aerul rămâne,
cel totdeauna-nmiresmat și încă
bradul semeț ce crește-n vârf de stâncă;
El e mândria noastră, omenia
străbunului pământ, destoinicia
plugarului culegător de stele.
El este Zeul rugăciunii mele.
Dușmanii lui au fost dușmani de țară:
l-au murdărit cu vorba de ocară,
l-au arătat cu degetul în stradă,
desculț când alergat-a prin zăpadă.
Ca niște câini de răi erau dușmanii:
nu i-au furat doar slavă, ci și banii!
Și, grav bolnav, Poetul s-a ales cu
un simplu nume-n piatră, Eminescu.
Opt litere, atât. Ca opt semințe
sub zăpadă, de pământ, ca opt sentințe,
sau poate ca opt raze de lumină
ce trec prin vreme și o însenină.
Opt litere. Și toate împreună
o carte, una singură adună,
o carte, cea mai bună, cea mai carte,
o viață mare, cea mai mare, fără moarte.
Și scrisă-i cartea nicidecum cu pana,
pentru Ion e scrisă și Ioana!
La ziua lui de naștere eu ies cu
pieptul deschis: Trăiască Eminescu!
Afară-i iarnă, ninge, se topește.
Răzbate glas din ceruri: El trăiește!
Încerc să număr anii. Care-i rostul?
Poetu-i foarte tânăr. Și-i al nostru!
Și iar mă-ntorc la cartea lui frumoasă:
cine eram de n-o aveam în casă?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează