E vina mea că te-ntâlnesc acum
și-i vina mea că nu te pot iubi?
De ce trecuși așa târziu pe-aci
și nu-mi ieșiși mai de cu vreme-n drum?
Privesc în zări și zările îmi par
că-s tot mai reci și tot mai depărtate,
și-n care țări de-ndrăgostiți uitate
cei morți învie să iubească iar?
De ce-aș pleca cu tine?...Drumul meu
nu-i drumul tău, și visurile tale
le-aș spulbera la jumătate cale,
ca n-aș putea să te-nsoțesc mereu.
Norocul tău e veșnic înainte
spre răsărit-al meu spre miazăzi;
te-aș urmări de te-aș putea iubi
și te-aș putea iubi de mi-aș aduce-aminte...
Dă-mi ochii să ți-i mai sărut o dată
și lasă-mă să plec în lume iar,
nu-mi pare poarta-nchisă stăvilar,
nici gura suptă și nesărutată.
Și nu-ntreba să-ți spun de ce te las,
când știi și tu ce toată lumea știe -
ca nu putem iubi pe veșnicie
și-s obosit de-al dragostei popas.
Azi vreau să plec din nou și-n noul drum
să-mi uit de toate câte-am întâlnit,
să nu mai fiu ca-n vremuri nici iubit,
nici să iubesc cum te iubesc acum.
Și să m-afund pe drumuri tot mai șterse,
tot mai pustii, iar suflul toamnei reci
cărarea dulce-a liniștei de veci
în bietu-mi corp și-n suflet să mi-o verse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează