Speranța mea frumoasă, din vremele trecute,
spre vremuri mai bătrâne, s-a dus pe neștiute
în repedele-i zbor,
și’n urma ei rămas-au o zi fără lumină
și-o inimă ce-nchide sub neagra sa ruină
un dor... un vecinic dor.
Atunci nebun plecat-am cu gândul către tine
însuflețită umbră a nopților senine,
suspin perdut de vânt...
și te-am cătat prin ceruri, și te-am cătat prin lume,
îmbrățișându-ți urma, strigându-te pe nume,
pe numele tău sfânt.
Dar urma-ți rătăcită pe lungile nisipuri
ce rup calea vieței în mii de mii de chipuri,
s-a șters din drumul meu.
Iar eu rămas-am singur sub plopul din pustie,
privind o neagră cruce, pe care-n poezie
stă scris numele tău.
Și mi-am adus aminte atunci că tu ești moartă,
că cugetul meu singur te vede și te poartă
trăind, în visul său...
că tot ce-a fost o dată, că tot ce-o să mai fie
curând o să se schimbe în vecinică pustie...
în vis... ca-n gândul meu...
1883
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează