De mii de ani parc-am fost pironiți în aceste fotolii, privind in gol.
Chiar adineauri l-au răstignit pe unul
Un anarhist, un utopist, un derbedeu! Urlă mulțimea întărâtată.
Noi aprobam, din fotolii tăcuți.
Eu, cred că priveam
o pata de pe zid, în timp ce tu priveai, cred, altă pată.
Afară, zidarii înălțau turnul înalt menit s-ajungă pănă la ceruri
Ce copilărie! Ți-am spus într-un târziu,
ai sa vezi cum o să li se-mpleticească limbile.
Dar, apropo, nu-i timpul să bem totuși un ceai?
Tăceai, și eu am fixat din nou
pata de pe zid.
Când m-am uitat afară,
pe turnul prabușit creșteau bălării.
De ce nu spui nimic? Te-am întrebat
Ah, da! E ora de ceai, mi-ai răspuns, și barbarii beți din burg,
înață o eră nouă.
Într-adevăr, orașul dispăruse demult,
sau poate se înecase doar în cețurile negre.
Nu simți, te-am întrebat din nou,
ce gust omenesc are fumul cuptoarelor astăzi?
Încet ne răsuceam în fotolii,
precaut ridicam picior peste picior,
schimbam picioarele între ele,
exploziile cutremurau pereții,
auzeam scuturile zăngănind
și urletele celor striviți sub șenile.
Da, e timpul de ceai, mi-ai răspuns, în gropile de bombe, zglobii,
se bălăceau gingașii pui de brontozaur împroșcând ïn jur noroiul gras.
Ciudat, am spus, brontozaurii nu sunt acvatici.
Nu sunt acvatici, mi-ai răspuns într-un ecou, sau, cine știe iar cand ne-am ridicat într-un târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează