Gara - Mircea Rădulescu

Ce ne-nțeleasă pare tumultuoasa gara 

cu trenuri nesfârșite și felinare verzi! 

Aicea se frământă viața-n veci fugară 

și-n largul ei de zbucium ca-ntr-un ocean te pierzi.

Prin negurile nopții străbat locomotive; 

de unde vin pribege, spre care țări pornesc? 

Spre ce oraș himeric cu turle și ogive 

fug trenurile negre de nu se mai sfârșesc?

Ca niște șerpi gigantici alunecă, se-ndoaie. 

S-aruncă peste poduri fantastic dantelate 

brăzdează-ntunecimea cu ochii de văpaie 

în ritm sonor de osii și roate ferecate.

Purtând lumini și visuri fug negrele vagoane: 

s-au dus dar nu se curmă eterna frământare; 

în gară cântă larma de glasuri și ciocane 

și-ndată alte trenuri stau gata de plecare.

Un șuierat, o șoaptă, o lacrimă fugară, - 

așa pornești, o dată, și-n depărtări te pierzi 

iar îndărăt viața rămâne ca o gară 

cu trenuri nesfârșite și felinare verzi!