Râde omul cât e june;
cât e june, omul plânge;
și râzând-plângand,
cântă cântece nebune,
căntă cântece de sânge,
cântă vrând-nevrând!
Râsu-i o speranţă plină,
plânsu-i urma de speranţă
ruptă din apus:
iar speranţa-i o grădină
d-unde cântecul se nalţă
drept la Cel-de-Sus!
Însă iată fără veste
focu-n spuză se preface,
spuza piere-n vant:
când speranţa nu mai este,
tace plansul, râsul tace...
cum vrei să mai cânt!
Am ajuns o căzătură
și privesc cu nesimţire
împrejurul meu:
fără teamă de tortură,
fără dor de fericire,
voi să cuget eu!
Suflet veşted, minte rece,
mi-a rămas atâta-n lume
s-o tot cântăresc:
orice ţipă, orice trece,
să despoi de mândru-i nume,
masca să-i răpesc!
Tot ce-i falnic, tot ce-i mare,
tot ce-ţi place in natură,
june cântăreţ,
nu-i aşa precum se pare!
Totul merge cu măsură!
Totul are preţ!
Ziua zboară, noaptea vine;
cănd din marea vieţii june
vei sosi la mal,
o să vezi şi tu ca mine,
și ca mine tu vei spune:
sarbăd carnaval!
Pân-atunci râsul şi jalea
te-mpresoară şi te-mbată:
Cântă! Nu-nceta!
Cântecul deschide calea:
cine n-a cântat vrodată
nu va cugeta!
Poezie apărută în revista „Satyrul” din 6 martie 1866.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează