Îmi atârnă la fereastră
iarba cerului, albastră,
din care, pe mii de fire,
curg luceferii-n neştire.
Sufletul, ca un burete,
prinde lacrimile-ncete
ale stelelor, pe rând,
sticlind alb şi tremurând.
Scama tristeţelor mele
se-ncurcă noaptea cu ele,
genele lui Dumnezeu
cad în călimarul meu.
Deschid cartea: cartea geme.
Caut vremea: nu e vreme.
Aş cânta: nu cânt şi sunt
parc-aş fi şi nu mai sunt.
Gândul meu al cui gând este?
În ce gând, în ce poveste,
îmi aduc aminte, poate,
că făcui parte din toate?
Scriu aci, uituc, plecat,
ascultând glasul ciudat
al mlaştinii şi livezii.
Şi semnez: Tudor Arghezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează