O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Aşa desigur sunt făpturile cereşti,
pe care le vedeam, copil, întraripate,
cu câte-un crin în mână şi pletele pe spate.
Când te cuprind de mijloc îmi pare că e vis,
că mi-a picat un înger de sus, din paradis.
Cu mare sfiiciune pe-obrazul tău pun gura,
gustându-i ameţit aroma şi căldura.
De mă pecetluieşti buza-ţi trandafirie,
mă simt înviorat ca de-o eucaristie,
mă-ntreb de-i cu putinţă ca tu să mă iubeşti.
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Mângâie-mă cu mâna ta cea copilărească,
îneacă-mă cu coama ta supraomenească,
ce cade ca o creangă pletoasă şi divină,
cu miros de cinam şi frunze de lumină.
Fă-mi cerc de după gât cu braţul tău subţire,
așa cum se cuvine smeritului tău mire,
și lasă-te uşoară când cu un salt vânjos
te duc în patul biblic de cedru şi-abanos,
Neprihănită, goală, zvâcnind fără veşmânt
să dormi cu mine noaptea în sfânt aşezământ.
în raiul tău suav mă-mbii şi mă sfinţeşti,
o, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează