Și ai venit iar, zână blândă, etern frumoasă Primăvară,
cu ochii tăi de cer albastru, cu gângurire de izvoare,
cu zâmbetul tău de lumină. Pe a poienii iarbă rară
tremură-n vântul dimineţii petalele strălucitoare.
De după dealurile-n neguri vin stoluri lungi de rândunele,
săltând molatec în vâzduhuri, şi-n fundul vechilor păduri
învie cântecul din ramuri. Coboară-ncet în spre vâlcele,
în sunet argintiu de clopot, turme zglobii din munţii suri
Şi iar vor fi dumbrăvi umbrite și pe cărări cernut de floare,
șoptit de ape melancolic în amurgire de April,
și iar decoruri luminoase și tot în veci nepăsătoare
va râde firea nepătrunsă veșnicu-i zâmbet de copil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează